Romani Online in UK

“Dor”… cuvânt care în limba asta nouă nu există… E înlocuit de un cuvânt ciudat, care nu ţi se pare suficient atunci când încerci să-l pronunţi. Oare dorul a fost inventat de români? Ţi-e dor de familie, de amici, până şi de vecina aia care îţi purta grija şi nu încăpea de tine.

T

e hotărăşti într-o zi. Poate te gândeai de multă vreme la asta. Sau poate te-ai aprins pe neaşteptate, în urma povestilor unor prieteni sau în urma unei discuţii cu şeful, când ai realizat că nu se mai poate, trebuie obligatoriu să faci ceva… sau din disperarea salariului mic, al fiului tău care vrea “aia” pe care tu nu i-o poţi lua, pentru că e factura de la curent de plătit. Sau poate doar vrei să iei viaţa de la capăt, să-ţi demonstrezi că poţi renaşte. În general e un punct comun la toate motivaţiile enumerate mai sus: dorinţa de mai bine, care ne animă permanent, speranţa într-un viitor mai bun, nu doar pentru propria persoana, ci şi pentru cei mai iubiţi dintre cei care ne înconjoară. Pleci pe tărâmul fădăduinţei, fie el chemat Marea Britanie, Franţa, Italia sau altfel. De multe ori nu prea îi înţelegi pe cei din jur, odată ajuns.Dar ai bunăvoinţă şi te înarmezi cu răbdare şi consecvenţă. Şi putere de muncă, multă, multă putere de muncă. La început eşti însufleţit de speranţe, mai ales că ai pornit cu dorinţa de a reuşi. Cauţi de muncă, eşti puţin dezamăgit, dar tot plin de speranţe, deşi între timp mai cunoşti nişte români care îţi povestesc toate prin câte au trecut ei şi parcă te ia un fior rece în spate. Mai auzi şi veşti bune, de la alţii care au fost mai norocoşi. Mai e şi goana după acte, nelămuriri şi clarificări privind noul sistem, care pare cam încâlcit la prima vedere. Restricţiile ce privesc dreptul românilor la muncă nu îţi dau pace. Însă trebuie să te adaptezi, că doar de aia eşti acolo. Să poţi şi să faci.

Apoi găseşti de lucru, dacă nu ai venit deja cu un contract de muncă din ţară. Greu, uşor, cum îi e norocul fiecăruia. Ba printr-un prieten, ba printr-o cunoştinţă, ba printr-o agenţie. Nu e întotdeauna ce ai vrea şi ce ţi se potriveşte, însă eşti conştient că trebuie să mai faci şi compromisuri. Până la urmă intri într-un regim normal, de european care se respectă, de om care se trezeşte, merge la muncă, se întoarce şi, printre amintiri şi dor de casă, trece ziua, pentru a-i urma una la fel.

Până te obişnuieşti cu noua localitate durează relativ puţin. Sunt alfel de oameni, altfel de locuri, altfel de străzi, parcă până şi copacii sunt altfel. Castanul era pe strada mare care ducea spre băcănie. Ăsta de-acum duce spre staţia de autobuz, unde te pierzi în fiecare dimineaţă printre localnici, străini, toţi grăbiţi, toţi nerăbdători să ajungă undeva. Înveţi mai întâi drumul spre slujbă. Şi, poate, şi cel spre biserică. E unul dintre puţinele locuri care te leagă de casă. Acolo întâlneşti români asemenea ţie, cu aceleaşi aspiraţii şi aceleaşi doruri. Acolo îţi vine să plângi şi să te bucuri, dorindu-ţi să închizi ochii şi când îi deschizi să fii în biserica mare din piaţă sau în cea mică, din centrul satului. Iar dacă nu este o biserică de-a noastră acolo unde eşti tu, ridici ochii spre cer, care pare, şi el, altfel…

Acasă… Ce bine era acasă… Aici câştigi mai bine, îţi permiţi să pui deoparte, să trimiţi celor rămaşi, să-ţi îndeplineşti un vis care acasă era himeră, poate. Dar aici eşti un “foreigner”, privit uneori cu neîncredere, uneori pentru simplul fapt că eşti român. Simţi asta ca pe un stigmat, uneori îţi pare rău că nu te poţi numi altfel decât român. Şi apoi stai şi te gândeşti că, de fapt, tot ceea ce eşti tu se datorează faptului că eşti român… Educaţia, felul de a fi, maniera de a munci şi a fi mândru de asta, pentru că ştii tu ca bătrânii locului tău de baştină spuneau că munca este braţară de aur.

Aici vezi firme luminoase străine, care nu-ţi spun mai nimic. Acasă mai erau şi magazine care se chemau ”La Gică” şi înţelegeai până şi înjurăturile de pe ziduri. Începi să le înţelegi şi pe astea de aici, dar trecerea se face lent, dureros, parcă. Fiindcă simţi nevoia să vorbeşti în graiul tău, aşa cum îl ştii tu, mai bine sau mai puţin bine, dar e cel în care ai învăţat să spui “mamă” şi “dor”.

“Dor”… cuvânt care în limba asta nouă nu există… E înlocuit de un cuvânt ciudat, care nu ţi se pare suficient atunci când încerci să-l pronunţi. Oare dorul a fost inventat de români? Ţi-e dor de familie, de amici, până şi de vecina aia care îţi purta grija şi nu încăpea de tine. Pentru că oamenii ăştia noi sunt altfel. Întâlneşti tot felul de atitudini, unii sunt binevoitori, gata să te ajute întrucâtva, alţii afişează o indiferenţă stânjenitoare, iar alţii te fac să te simţi de-a dreptul exclus, complet străin, fără putinţa să te aperi împortiva lor. Parcă erau oameni ca ei şi acasă, cu care nu aveai nimic în comun. Dar lor puteai să le explici că se înşeală în privinţa ta sau pur şi simplu să le întorci spatele şi să pleci. Fiindcă plecai acasă…

Când suni în ţară, le spui alor tăi că eşti “acasă”. Ce ciudat, cum să spui “acasă” unui loc atât de străin, care în afară de câteva lucruri de-ale tale nu are nimic care să ţi se potrivească, poate. Unui loc în care dacă porneşti televizorul nu auzi o boabă româneşte şi unde, dacă te strigă cineva, nu o face în acelaşi fel în care tatăl tău a rostit numele la primărie… Dar această nouă casă e una pe care ţi-ai dorit-o, pe care trebuie să o accepţi şi să încerci să ţi-o însuşeşti, pentru că ea e cea care îţi va fi alături de-acum.

Dintr-o dată începi să te gândesti la ţara ta altfel. E asemeni unei despărţiri neaşteptate şi dureroase între doi îndrăgostiţi. Îţi aduci aminte doar de perioadele bune şi de aspectele frumoase ale vieţii în ţară. Brusc începi să înţelegi toate poeziile patriotice de care poate făceai haz în şcoală sau cărora nu le dădeai atenţie dacă le auzeai pe muzică într-o emisiune şi schimbai postul rapid. Începe să te intereseze cum merg lucrurile în România, dacă e bine sau mai puţin bine de când ai plecat, ce modificări au apărut. Parcă vrei să ştii tot despre toţi cei ramaşi acasă, iar dacă te întâlneşti cu un cunoscut care a fost recent în ţară, îl bombardezi cu întrebări despre amici comuni.

Ţi-e dor de familie, de locurile pe care le ştiai atât de bine… Ţi-e dor de tine, că de când eşti plecat parcă te-ai schimbat. Ai devenit mai practic, mai cumpătat şi alte atribute care se potrivesc oamenilor înţelepţi. Parcă îţi lipseşte acea doza de inconştienţă, entuziasmul de a face ceva nou, mereu. Pentru că printre străini trebuie să te conformezi tiparelor lor şi nu-ţi permiţi luxul de a fi tu însuţi mereu. Uneori chiar îţi e teamă să nu-ţi pierzi identitatea, simţirea de român.

Iar Sărbătorile de iarnă, când, cu puţin noroc eşti printre cei dragi, păstrează, pe lângă bucuria neasemuită a revederii, umbra necunoscutului în care trebuie să te întorci. Pe care ai început, totuşi, să-l descoperi cumva, încet-încet şi-n care, cu toate că lupţi să te adaptezi şi câteodată ţi se pare că ai şi reuşit, te regăseşti pierdut, parcă smuls din spaţiul care înseamnă “locul tău”.

E ţara ta, cu valorile ei, valori pe care ai fost învăţat să le apreciezi, cu realităţile sociale şi culturale pe care le simţi ca aparţinându-ţi, cu munţii şi dealurile ei neasemuite, cu oamenii ei deosebiţi. Eşti tu, reprezentant al ei, acolo unde se ştie prea puţin despre ea, unde ai datoria să lupţi pentru ca alţii, când vor veni acolo, să fie mândri că sunt români.

Şi-apoi îţi iei inima-n dinţi şi spui ceea ce n-ai crezut vreodată că vei spune, cu emoţie şi pioşenie, de-abia şoptit, de teamă ca nu cumva să nu meriţi asta, poate conştient că va fi singura iubită care nu te va trăda niciodată:

ROMÂNIA, TE IUBESC!